Bucuria este un sentiment unic și se manifestă în diferite moduri. Este aproape imposibil de descris, iar de cele mai multe ori momentul poate trece într-o secundă.

Bucuria poate să fie reprezentată de acele bilete la care ai visat de la primul clip cu San Lorenzo văzut pe youtube. De un uriaș Maradona gonflabil și de fâșiile de pânză pline de culoare ce ascund tobele și trompetele celebrilor barra bravas.

Bucuria se poate ascunde într-un șofer de uber ce mai merge 15 minute după ce te lasă la stadion, dar tu ești deja în tribună și trăiești sentimente unice. Bucuria stă în cântecele ce îți vor răsuna non stop în cap pentru multe zile, stă în autobuzul 101 ce te-a scos la lumină de lângă Villa 1-11-14 și în acel Chino ce ți-a alimentat o zi unică.

Bucuria se găsește în cele 32 de grade care te-au condus spre o nouă casierie. În puținii suporteri alb-albaștrii din gară, în uriașul cilindru din Avellaneda și într-un nou apus văzut de pe stadion. Bucuria stă în dezamăgirea că ți-ai luat bilet într-un loc de unde nu îi poți vedea pe La Guardia Imperial, ci poți doar simți cum betonul se cutremură la fiecare cântec. Stă în lacrimile copilului ce plânge după un 1-1.

Bucuria este sus de tot, în vârful Micului Fort din Liniers. Este în piciorul șeptarului Centurion și în fiecare ole strigat puternic de tribună. Bucuria stă în pogo-ul peluzei, în mâinile ridicate de tot stadionul și în tricourile ce se rotesc în aer după acel “Yo, soy de Velez”.

Bucuria este un stadion. Primul pas în tribună, sârma ghimpată de pe gard, micuțul chioșc de la marginea terenului. Bucuria stă în vântul unic al celor de la Huracan, în mamele cu copii ce sar și cântă, în lacătele puse pe porți în jurul arenei atunci când meciul s-a terminat. Într-un 1-0 după 13 meciuri fără victorie.

Bucuria este un sentiment unic și se manifestă în diferite moduri. Este aproape imposibil de descris, iar de cele mai multe ori momentul poate trece într-o secundă, dar rămâne acolo, pentru totdeauna.

• 

• 

• 

• 

•