Când eram tânăr copil şi trebuia să termin liceul, am avut de făcut o lucrare de atestat la limba engleză. Evident că din toate subiectele pământului eu am ales să scriu despre hooligans şi marile derby-uri din Anglia, dar am trecut şi puţin graniţa la vecinii scoţieni pentru a scrie cam 3 pagini despre Celtic-Rangers, aveam de unde.
Prin noiembrie am observat că sunt zboruri nu foarte scumpe de la Varşovia la Glasgow, aşa că l-am întrebat pe Ken, un scoţian cunoscut anul trecut la Bucharest Ground Hop, dacă îmi poate face rost de bilete. Pentru campionat a zis că e imposibil, dar dacă norocul îmi surâde şi cele două vor juca în cupă, şansele sunt foarte mari. Vestea minunată a venit la jumătatea lui martie, iar undeva la sfârşitul lunii, tovarăşul meu mi-a spus că am locul asigurat pe Hampden Park pentru doar 20 de lire.
Fiind pentru prima oară în Scoţia, nu prea ştiam ce aşteptări să am de la meci. Oare atmosfera avea să fie pur britanică cu câteva cântece şi mulţi oameni liniştiţi? Dar totuşi, rivalitatea istorică ce depăşeşte cu mult graniţele sportului nu ar permite niciunui fan să stea cuminte pe scaun şi să fie atent la ce fac Brown şi Kenny Miller pe teren.
În ziua partidei m-am trezit undeva la ora 7 plin de nerăbdare. Meciul urma să înceapă la 12 pentru a nu le oferi oamenilor suficient timp să se matolească. Chiar şi aşa, în scurta mea plimbare de-a lungul râului Clyne am putut vedea câteva grupuri de tineri ce goleau pe jumătate sticle de Pepsi pentru a face loc romului. Atmosfera din oraş nu era extraordinară, asta şi pentru că cele două grupuri de fani au fost foarte bine delimitate.
Ajunşi la stadion am tot căutat să cumpăr un fular half and half, până la urmă eram doar un turist la o semi-finală de cupă. Ken a râs puţin de mine şi mi-a zis că aici nu se va vinde niciodată aşa ceva, nimeni nu îşi doreşte să poarte culorile celeilalte echipe, iar dacă fanii văd vreun vânzător ambulant, cel mai probabil îi vor arde marfa. M-am mulţumit totuşi cu programul de meci pe care cel mai probabil îl voi înrăma alături de bilet şi o poză.
Locurile pe care le-am avut au fost geniale. Am stat la 2 paşi de coregrafia celor de la Celtic şi am putut vedea perfect ce se întâmplă pe teren. Partida nu a fost foarte antrenantă. Celtic a deschis scorul în primele 10 minute şi a arătat că are cel puţin 2 clase peste rivalii care nu erau în stare să intre în combinaţii şi să le desfacă apărarea.
La golul de 2-0 am rămas impresionat de emoţia fanilor şi modul în care au trăit momentul unui penalty. Mulţi s-au întors cu spatele sau şi-au cufundat faţa în palme, dar explozia lor de energie atunci când Scott Sinclair a marcat m-a făcut să realizez cât de mult înseamnă acest meci pentru ei. E imposibil să trăieşti la aceeaşi intensitate atunci când eşti neutru, dar pur şi simplu simţi că e ceva diferit în aer.
Spre deosebire de Anglia s-a cântat mult şi frumos. Fiecare aut, fiecare tackling era urmat de aplauze. Am văzut şi câteva fumigene, lucru rar în insulă. Am fost la un meci de referinţă pentru fotbalul mondial şi probabil situaţia putea să fie mai bună doar dacă era o finală!