Printre derby-uri și echipe cu ultrași renumiți, pe lista mea de vizite își mai fac loc și povești ajunse virale din diferite motive. Divizia nu mai contează, iar faptul că pot vedea pe viu acele lucruri ce fac fotbalul deosebit depășește orice confruntare de primă ligă unde fotbalul, teoretic, este de calitate.
Luna martie mi-a oferit 4 meciuri în Londra, iar lista avea 4 nume clare însoțite de motive: Millwall pentru GSH, Fulham pentru Craven Cottage, AFC Wimbledon pentru povestea fan owned și Dulwich Hamlet, probabil cea mai faimoasă echipă din Non-League. Timpul nu mi-a permis să ajung la toate, dar am reușit să iau primul meu contact cu fotbalul de semi-profesioniști din Anglia.
Double-decker-ul m-a lăsat la Champion Hill cu 20 de minute înaintea partidei dintre Dulwich Hamlet și Truro City. Zona East Dulwich este una cochetă, populată în principal de studenți, lipsită de atracții turistice, însă cu un puternic potențial imobiliar.
După ce am plătit 12 lire la poartă, am intrat în micuța lume construită de hipsteri în sudul Londrei. Stadionul era unul tipic ligilor de amatori din insulă: o tribună cochetă ce ascundea un bar interior, un acoperiș la tribuna a 2-a pentru standing și câteva scări în spatele porților pentru publicul gălăgios.
Pentru pasionații de bere craft, pot spune că am descoperit raiul pe pământ. Prețul unui pint pleca de la 3.4 lire și ajungea până la 5, dar am găsit și alte băuturi precum cidru sau diferite sucuri fancy. Opțiunile de mâncare existau și ele, cu tradiționalele plăcinte englezești, dar și un cort ce comercializa mâncare caraibeană pe care am încercat-o. Vă rog nu întrebați. Barul interior era făcut în stil britanic, cu multe televizoare pornite pe canale de sport, iar pe geamurile dinspre teren puteai urmări fără probleme meciul de liga a 6-a pentru care venisei la stadion.
Asistența a fost undeva la 1.800 de persoane și mi s-a spus că este una dintre cele mai mici din tot sezonul, Dulwich fiind nou promovata. Oamenii erau extrem de relaxați, în general tineri ce doreau să se bucure de o zi de sâmbătă alături de prieteni, chit că vremea nu ținea cu ei. Cei mai mulți purtau însemnele clubului, dar am văzut și destule geci de blugi, bluze adidas originals sau tricouri Fila. Evident, câinii nu puteau lipsi, fiind și ei integrați în atmosfera echipei.
Meciul a avut destule evenimente, cu două eliminări pentru oaspeți, o revenire a acestora de la 0-2 și un gol al lui Dulwich pe final de meci ce a făcut suporterii să risipească în aer ultimele urme de bere din pahare. S-a cântat destul de ok atât în prima repriză cât și în a 2-a, iar susținătorii gazdelor au ales să stea mereu în spatele porții unde ataca echipa lor.
Meciul s-a terminat, iar majoritatea oamenilor s-au mutat în barul de care am amintit. Câți au încăput, evident. Cererea cu siguranță a fost mult mai mare decât oferta, iar timpul petrecut la stadion se putea prelungi pentru alte câteva sute de persoane.
În total am cheltuit 35 de lire la o partidă de liga a 6-a. Făcând un calcul simplu, pe 16 martie, la Champion Hill s-au încasat undeva la 63.000 de lire. Suma poate să fie mai mare sau mai mică, însă este irelevant. Nu cunosc costuri sau ce bani intra direct către club, însă oricum, mi se pare fascinant. Comunitatea creată în jurul acestei echipe și modul în care și-au asumat anumite principii, reprezintă două lecții pe care orice președinte de club ar trebui să le învețe.
În ultimii ani, tot mai mulți localnici au fost alungați de la echipele din Premier League din cauza prețurilor exagerate, a regulilor de multe ori stupide și mai nou, din cauza programărilor menite să crească audiențele TV. Refugiul logic a venit în Non-League, iar Dulwich Hamlet este doar unul dintre multiplele exemple existente în Anglia, Germania sau Spania. Totul pornește de la cultura și educația oamenilor, iar pentru mine, oricând o partidă a celor de la Altona 93 va valora infinit mai mult decât un meci privit din înaltul peluzei de pe Camp Nou sau Olympic din Londra.
Vă invit să citiți acest articol despre cum Dulwich Hamlet și-a recăpătat stadionul, iar după să mai parcurgeți o dată textul scris de mine. Veți înțelege cu adevărat de ce într-o zi de sâmbătă când Londra era plină de partide din Premier League, eu am ales să iau autobuzul spre fotbalul adevărat.
2 thoughts on “Povestea din sudul Londrei trăită pe viu. Dulwich Hamlet-Truro City”