În 2015 atunci când m-am apucat de alergat amator, mă uitam cu admirație pe facebook la persoanele ce păreau să termine fără probleme curse de semimaratoan sau maraton. Mi-am luat atunci inima în dinți și am concurat și eu într-o cursă de 21 de km, la Birmingam în Anglia. M-am simțit foarte bine, iar 42 păreau o simplă formalitate pentru anul următor.
Prioritățile s-au schimbat, iar “anul următor” s-a tot prelungit. La 21 de ani, chiar nu bănuiam că următorul semi o să se întâmple abia peste 9 ani, atunci când o să fie parte dintr-un plan ceva mai mare. Încă din 2015, am fost fascinat de Atena, și ideea de a alerga pe traseul original al acestei probe. Cu timpul mi-am zis că 2024 este anul în care să fac asta, atunci când o să împlinesc 30 de ani. Da, jokes on me.
În luna aprilie atunci când s-a dat drumul la înscrieri nu am ezitat. Am știut din timp ziua când trebuie să intru pe site și să arunc în neant, fără niciun plan prealabil, suma de 50 de euro. Mi-am zis că e ușor, iunie 10, august 20, septembrie 30, octombrie 40, iar în noiembrie o să fluier pe traseu cu gândul la un gyros și o Alfa rece.
Din păcate, cu vârsta, am devenit o persoană destul de tipicară. Îmi place să alerg doar dimineața, pe burta goală și după un somn liniștit de minim 7 ore. Cel mai probabil pot să bag 5km și marțea la 7 seara după birou, dar dacă nu m-aș simți bine, de ce să o fac?! Așa că zilele mele de antrenament serios în Herăstrău pe timpul verii au devenit joi, atunci când mergeam singur, și sâmbătă alături de Nike Run Club București.
Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din parc așa că cei 10km nu i-am atins în luna iunie, ci abia la începutul lui august. Mai mare rușinea. Pentru a crește gradul de motivare, am mai cotizat la două curse, Crosul Arenelor de 10km în septembrie și Maratonul Internațional București, proba de 21km, în mijlocul lui octombrie. M-am pus pe treabă, iar faptul că nu am mai avut Euro, concedii și vreme caniculară, m-a ajutat foarte mult.
Atât de mult încât pe 13.10 am făcut o cursă excelentă, cu un pace sub 5.50 pe 21km și puțin peste 2 ore timp total. Al 2-lea semi, la dinstanță de 9 ani de primul, însă parcă am plutit. Am zis că pe 42 îl rup, dar totuși hai să duc anduranța puțin mai sus.
Am rezistat 4 ture de Herăstrău. Nu doar că îmi place să alerg dimineața, dar îmi place să alerg în parc, sau mă rog, în locuri unde nu pot să fiu întrerupt de mașini, semafoare, pietoni etc. Am băgat 25 de km, fără hidratare corespunzătoare, fără mâncare suficientă și cu plictiseală maximă, văzând mereu aceleași locuri pe care deja le știam atât de bine. Am zis că 42, cu apă, isotonic, banane și țipete de pe margine o să fie ca o plimbare printre măslini.
În linie dreaptă spre Atena, m-a lovit o mică boală. 10 zile nu am făcut nici măcar un km, ci am stat în pat gândindu-mă dacă mai ajung sau nu să iau startul la Marathon. Totuși am mâncat ceva mai bine și am încercat să mă mențin în formă din alimentație. De asemenea, am citit sfaturi, multe sfaturi, însă nu și pe cele mai utile. De exemplu, nu am citit exact cum arată traseul și care este modul cel mai bun de abordare. Într-un fel a fost bine, fiindcă dacă mă documentam la sânge, probabil nu aș mai fi luat startul.
Maratonul din Atena reprezintă traseul ”original” al acestei curse. Sunt 42 de km de la stadionul din localitatea Marathon și până la stadionul Panathenaic din centrul Atenei. Pentru a ajunge la start, organizatorii pun la dispoziție autocare ce pleacă din principalele puncte ale capitalei între orele 6 și 6:45 dimineața. Asta înseamnă o trezire la 5:30 dacă ai fost inspirat de cazare lângă un astfel de punct. Drumul durează aproape o oră, iar traseul este cel invers față de ce vei alerga peste puțin timp. În realitate, drumul este o coborâre constantă și poate să fie un adevărat șoc pentru o persoană care nu a mai alergat această cursă, așa cum eram eu.
În jurul orei 8, te trezești pe un platou arid unde este frig și bate vântul, sunt mii de oameni în poncho-uri albastre, ți se face foame, iar startul tău se dă abia la ora 10 fiindcă da, te-ai înscris fără timp de maraton și ai fost repartizat în ultimul val. Timp de două ore stai mult în picioare, încerci să te încălzești, să mănânci, să bei apă și să ai grijă de bateria telefonului. Practic eu am fost nevoit să fac tot ce nu îmi plăcea să fac înainte de a alerga.
Cu timpul entuziasmul crește. Îți zici că toată lumea face asta, că nu este greu și deja ai mâncat două banane și ai băut un litru de apă. Mi-am propus să termin în 4h și 30 de minute, calculasem eu un pace de 6:15/km. Dacă la 25 de km am scos 6 min/km, am zis că e o diferență realizabilă. I-am dat decent la început, m-am ținut sub 6 în prima parte a cursei, m-a ajutat entuziasmul care era la cote maxime, oamenii de pe margine și podcastul cu Peter Crouch și Bobby Zamora pe care îl ascultam. Pe măsură ce urcările au devenit tot mai abrupte am început să scad ritmul, iar înspre 20 deja începeai să vezi oameni pe margine ce fie abandonaseră, fie așteptau cuminți, fie erau realmente leșinați pe jos.
Nu știu cum și de ce, dar m-am blocat. La km 20 și puțin, eram stors, iar următoarea urcare am zis că o pot face și din mers, luând exemplul multora din jurul meu. Mușchii au zis stop și pentru prima dată în viața mea, m-au luat niște crampe oribile, de nesuportat și care mi-au zis ”gata, nu mai flexezi picioarele”. Am avut noroc că pe parcurs am observat oamenii ce mergeau la doctorii de pe margine și foloseau ”cooling cream”. Mi-am zis că trebuie să trag de mine și măcar să ajung la acești doctori care se aflau la probabil un kilometru distanță.
A fost greu, iar după ce am apelat la tratamentul miraculos, mi-am dat seama că nu voi mai putea alerga până la final. În mintea mea eram prea aproape ca să abandonez, făcusem extrem de multe eforturi pentru acel moment și cumva, trebuia să ajung la linia de finish. Am continuat cu acea cremă ori de câte ori vedeam o echipă mediaclă, alergam 200-300m per kilometru și sufeream din cauza soarelui care mă bătea în cap. Simțeam că sunt într-o pustietate și că drumul nu se va termina niciodată. Cele 4 ore și jumătate s-au transformat în 5 ore și 38 de minute. Dacă primii 20 de km i-am alergat în puțin peste 2 ore, a 2-a parte a cursei mi-a luat aproape 4. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată în viața mea.
La final am fost mândru. Mândru că nu am renunțat, mândru că am găsit resurse să ajung la final. Mi-am îndeplinit un vis, am dat ceva mai mult sens antrenamentelor și am aflat mai multe despre mine. Sunt o persoană care vrea să fie în control, să știe cum se vor întâmpla lucrurile, iar faptul că îmi cunosc mult mai bine limitele mă va ajuta cu siguranță.
Ca un sfat, pentru orice om ce vrea să alerge un maraton, Atena nu este răspunsul. Cel puțin nu din prima. Desfășurarea cursei este extrem de complicată, așa cum am descris mai sus, traseul este infernal, plin de urcări abrupte, zona în care se aleargă este aridă, de multe ori lipsită de spectatori și încurajări atât de necesare. Dacă ziua nu este mohorâtă, vei pleca de la câteva grade dimineața, iar pe parcurs vei ajunge undeva înspre 20, tu fiind îmbrăcat pentru varianta rece.
Nu regret, din contră, mă bucur că am avut această experiență. Mi-a arătat care îmi sunt limitele și mi-a demonstrat că uneori este mai plăcut să stai în zona de confort și să te bucuri de un lucru, decât să încerci să depășești niște obstacole invizibile, iar în final să îți faci rău.
Mulțumesc tuturor celor care m-au susținut cu vorbe bune înainte și după cursă, grupului Nike Run Club București pentru că îmi făceau antrenamentul de sâmbătă dimineață mai ușor și nu în ultimul rând, persoanei care mi-a suportat trezirile la 6:30 dimineața și zilele de weekend în care nu mă mai puteam mișca. Ne vedem pe traseu la 10 sau 21k!