Hello, sunshine! Cam asta a fost definiția zilei de sâmbătă 14 octombrie 2017. Tot orașul s-a bucurat de căldura mincinoasă a mijlocului de octombrie, însă cel puțin 11.000 de oameni așteptau apusul pentru ca băieții să înceapă dansul. Și au avut ce aștepta.
Mi-am făcut drumul spre stadion pe ruta similară de acum 3 ani când am fost prima dată pe Giulești la Rapid-Petrolul. Se simțea că e meci. Steaguri, tricouri, eșarfe și bunicuțe ce strigau de la balcon Hai Rapidu. M-am întâlnit acolo cu Mirko Otto, faimosul și legendarul creator al Blickfang Ultra, cea mai prestigioasă revistă dedicată fenomenului. Vă puteți închipui cam ce anvergură a avut acest duel dacă el a ales să își petreacă weekend-ul în București.
Ajuns pe teren am început să observ. <Noi steagul jos nu-l vom lăsa> a fost mesajul afișat sub peluza nord, iar materialele erau deja prezente acolo. Este un lucru bine cunoscut pe stadioane că un steag fluturat face cât 3 oameni, iar impactul vizual nu lasă niciodată de dorit.
Steliștii s-au prezentat în număr bun umplând sectorul rezervat lor. Pentru orice om care urmărește fenomenul e deja clar că o deplasare numeroasă va arăta mereu mai bine decât un stadion plin al gazdelor. Înainte de fluierul de start a existat o mică altercație pe care nu am înțeles-o și nici nu o să mă chinui să o fac.
Primii care au mutat au fost cei de la CSA cu o coregrafie ce îl întruchipa pe Gigi Becali stând pe scaunul electric. Chiar dacă au reușit în sfârșit să aibă o echipă nouă, timpul pierdut nu mai vine înapoi, iar amintirea deplasărilor europene a fost înlocuită, după cum știm, de meciurile de pe Olimpic sau Rocar.
Rapidiștii au dat drumul la joc undeva prin minutul 2, pentru că nu are rost să menționez coregrafia de la intrarea echipelor, când o mare de bombe și stroboscoape au prevestit torțele ce aveau să urmeze. Chiar m-a impresionat că de la tribuna 0 au răsărit 3 lumini roșii, dacă s-ar fi comunicat totul bine cred că se reușea un ring of fire așa cum am mai văzut pe la greci sau sârbi. După stingerea torțelor, peluza a continuat cu un fum gros de culoare albă, ce a făcut ca show-ul lor să fie complet.
Steaua a replicat cu fumigene și torțe roș-albastre, aprinse însă destul de haotic. Ambele galerii au avut momente balcanice, dezorganizate, care pe mine nu prea mă mai impresionează. Experiența din Polonia m-a marcat foarte mult și dacă nu văd o idee în aprinderea materialelor pirotehnice, mi se pare că acestea sunt consumate inutil.
Repriza a 2-a a fost anostă și doar războiul mesajelor mai putea să trezească ceva. Gazdele foarte probabil nu au reușit să tireze nimic în interiorul stadionului, pentru că nu au dat absolut nicio replică. Cel puțin 6 ironii au apărut în stânga mea, toate faine, dar băieții ar trebui să învețe să nu mai dea din steaguri ca să ne putem bucura pe deplin de munca lor. O pânză faină chiar m-a distrat.
Am ajuns și la subiectul din titlu, cântatul. Ambele au reușit să dea ce aveau mai bun atunci când își înjurau adversarul. Ok, steliștii au cântat non-stop, însă nimic care să îți rămână cu adevărat în minte. Am fost complet dezamăgit de T2, care din păcate a devenit un refugiu al cetățenilor și se vede cu ochiul liber că situația incertă a descurajat mulți fanatici. Cine ține cu Steaua și strigătele de etnie au rămas din păcate, etalonul de gălăgie al serii.
Sincer, chiar aveam nevoie să văd un astfel de meci în România. Nu a reușit să intre într-un top personal așa cum speram, dar a fost un semn clar că premisele sunt bune.